Calugarii tibetani sunt considerati intelepti si buni la inima. Acestia iti dedica toata viata cautarii unui sens mai profund al vietii, motivul existenti si, daca e sa ne luam dupa filmele kung fu, au si niste puteri supra-omenesti (mai mult sau mai putin adevarat). Dar, cand vine vorba de moarte, devin foarte reci. Daca noi ne plangem mortii, ii imbracam frumos si le luam un sicriu frumos ca sa le spunem „adio”, la ei lucrurile nu stau chiar asa.
Calugarii budisti cred in ceva numit jhator. Este considerat un act de generozitate care nu poate sa fi facut decat atunci cand mori. Vedeti voi, acestia cred ca trupul uman este doar un vas, iar atunci cand un calugar tibetan moarte, ceilalti calugari ii ciopartesc copul si il lasa pe un varf de munte, pentru ca ramasitele sale sa fie mancate de vulturi. Adaugati un viking cu muschi, avand un topor insangerat in mana si ai o coperta reusita pentru un album heavy metal.
Dupa ce treceti peste socul initial, lasati-ma sa va spun ca totul are o logica. Din cauza locatiei in care se afla Tibetul, cremarea este dificila, deoarece lemnul necesar nu este foarte usor de gasit. Ingroparea oamenilor nu este nici ea o idee foarte buna, din moment ce nu se poate sapa mai mult de cativa centimentri inainte sa dai de roca. Asa ca poate toata faza asta cu „generozitatea” a fost o scuza scoasa pe moment ca sa nu sune a salbatici atunci cand a trebuit sa explice strainilor de ce-si transforma colegii in hrana pentru pasari.
Budistii nu sunt primii sau singurii care folosesc aceasta metoda. Adeptii zoroastrismului foloseau ceva numit Dakhma sau „Turnul linistii” pentru a-si expune mortii pentru reincarcare. Totusi, tot ei credeau ca un demon al cadavrelor se va grabi sa ajunga in corp si sa-l contamineze, asa ca ce stiau ei?